M-am trezit dintr-un vis îngrozitor, văzând faţa lui Zeklos. Mă simt atât de dezamăgit de mine însumi. Tot ce mi-am dorit era să fiu cel mai bun gardian. Eram mândru de munca mea. Iar acum, după o scurtă vacanţă, a fost omorât. Ştiu că nu puteam să fac nimic în privinţa aceea, toată lumea mergea în vacanţă dar eu nu ar fi trebuit să plec. Poate dacă n-aş fi mers, el ar fi încă în viaţa iar eu nu aş mai fi fost blocat aici în Academie pierzând timpul. Am eşuat. Mi-am amintit înmormântarea, modul în care familia îi privea trupul alb şi neînsufleţit aşezat în sicriu, frumos îmbrăcat, prea tânăr pentru a fi lovit de crunta şi nemiloasa moarte, mă durea... l-aş fi putut salva, doar dacă un singur lucru ar fi fost diferit şi acela dacă eram acolo. Am mers la o plimbare, nefiind capabil să mai stau în încăperea aceea, unde mă simţeam atât de torturat - de cosmare -, gandindu-mă ca poate soarele îmi va oferi nişte aer proaspăt. Era foarte linişte, amintindu-mi că, şcoala mergea pe plan nocturn, special pentru moroi. De obicei, soarele reuşea să îmi alunge toate coşmarurile, dar din păcate nu reuşea şi pe acesta, parcă o făcea intenţionat pentru a-mi aminti durerea şi vinovăţia.Tot ce vroiam era ca atunci când voi fi mare să ajung cel mai bun gardian. M-am asigurat că, dacă mă antrenez intens fără oprire, voi fi capabil să îmi protejez moroiul de orice pericol. Întotdeauna luam cele mai bune note din clasă, am făcut totul cât mai bine şi în schimb m-am ales cu inteligenţa şi puterea. Dar în sfârşit, toate lucrurile dobândite de-a lungul anilor au fost în zadar pentru că am eşuat lamentabil. Sunt lipsit de responsabilitate. Am mers tăcut, adâncit în gândurile mele, de-a lungul academiei până când parcă de nicăieri a apărut Alberta.
- Dimitri, ce cauţi aici la o oră aşa târzie? m-a întrebat ea cu hotărâre.
- N-am putut să dorm, i-am răspuns.
- Încă ai probleme cu pierderea Lordului Zeklos? în vocea simtindu-se compasiunea.
Oare atât de mizerabil arătam? De obicei reuşeam, foarte bine, să-mi ascund orice sentiment spunându-le celor care mă întrebau că ma simteam foarte bine, iar ei îmi zâmbeau şi mă lăsau în pace sau reluam convorbirea anterioara. Niciodată nu le-am spus oamenilor cum mă simt eu pe dinăuntru sau dacă mă doare ceva, chiar şi atunci când a fost memorialul, spunând doar că eram gardianul lui şi că nu eram deloc apropiaţi, păstrând o relaţie distanţată, dar adevărul era că eu eram cel care stătea tot timpul cu el lăsându-l pe partenerul meu să-şi viziteze familia, eu eram cel cu care Zeklos îşi împărtăşea gândurile şi deciziile.
- Uneori. M-am trezit că vorbesc fără să ştiu ce spun. Doar că, mă simt de parcă ar fi trebuit să fiu acolo, l-am lăsat pur si simplu să moară! Dacă n-aş fi mers în acea vacanţă, el încă ar mai fi trăit alături de familia sa care este atât de tristă, m-am scăpat, fir-ar! Eram atât de frustrat încât dintr-o dată nu mi se mai părea că lucrurile care le ţinusem atâta timp ferecate în adâncul meu ca mai contau dacă le împărtăşeam, poate chiar persoanei greşite.
- Dimitri, trebuie să termini cu asta. Ai fi luat oricum concediu, ai fi fost obligat de către noi, dacă Zeklos n-ar fi reuşit să te convingă. Nu ai mai fost la familia ta de 2 ani, începeau să îşi făca griji pentru tine. Şi nici măcar nu ştii dacă asta ar fi schimbat ceva. Trebuie să te opreşti în a mai da vina pe tine, nu tu l-ai omorât, ci strigoiul. Şi sincer, chiar ar trebui să dormi puţin. În 5 ore vei pleca în misiune, mi-a reamintit ea.
- Da, sper că totul va decurge bine, i-am spus ei încă surprins de seriozitatea ei. Poate chiar greşisem persoana căreia îi destăinuisem o parte din mine, gândisem puţin dezamăgit. Dar ce vorbesc aicea? Prostii! Alberta îmi e ca o adoua mama. M-a ajutat mereu, îmbărbătându-mă. Fiindu-mi alături cât de mult putea.
- Va decurge totul bine, n-ai grijă, m-a asigurat ea, eşti foarte bun şi tu ştii asta.
Oare?
Dacă eram atât de bun de ce sunt atât de slab în fata sentimentelor? De ce m-am lăsat prădat de dorinţe copilăreşti şi am plecat?
- Doar, aminteşti, prinţesa este foarte importantă, este ultima Dragomir aşa că să ai grijă. Novicele care a luat-o pe prinţesă, nu este o bună luptătoare, dar nu este nici proastă, observând că nici până în prezent nu am reuşit să le prindem, chinuindu-ne de un an de zile să le găsim urma şi să le aducem aici în Academie. Într-o zi ar putea ajunge un mare gardian dacă n-ar fi atât de ocupată încercând să intre în belele.
- Nu voi uita, am asigurat-o.
- Bine. Atunci dacă nu mai avem nici o problemă, te poţi duce la culcare.
- Ok. Am trecut pe lângă ea pentru a încerca să mai fac câteva ture înainte de a mă culca.
- Dimitri?
- Da? Mi-am întors capul ca să o privesc în ochi.
- E un ordin, ai înţeles?
- Desigur. I-am făcut un semn din cap şi am plecat spre camera mea lăsând pe altă zi alergatul, pentru că până la urmă avea dreptate.
Ar trebui să fiu îngrijorat pentru recuperarea prinţesei. Cine ştie în ce probleme s-au băgat cele două cât au fost plecate.
Când am auzit povestea nici nu mi-a venit să cred. Atâta inconştientă şi lipsa de răspundere. În ziua aceea garda era pretutindeni, la academie. Au reuşit să evadeze atât de uşor din academie, scăpând chiar şi de câinii parapsihici... deocamdată această fată a semănat numai probleme fără nici o logică în acţiunile ei.
Am ajuns în dormitor, în mai puţin de un minut - cel puţin aşa mi s-a părut. Imediat, mintea mea a fost asaltată de gânduri negre până când, le-am aruncat pe toate într-un colţişor întunecat unde nu mai reuşeau să mă deranjeze, într-un final reuşind să mă relaxez, adormind.
Câteva ore mai târziu m-am trezit pentru a lua avionul, unde am pus la cale planul cu ceilalţi colegi.
Câteva surse, au observat că cele două fete stau în campusul unui colegiu, într-o casă, care era deja închiriată unui băiat, iar noi mergem să le recuperăm, sperând că nu va fi din nou o pistă falsă. Într-adevăr planul nu era unul extraordinar şi nu trebuia să facem mare lucru, dar tot nu puteam să nu am emoţii.
Tot ce am făcut în ultimul timp a fost doar să lucrez şi să patrulez zonele Academiei, încercând să nu mă gândesc ce aş fi făcut dacă el nu ar fi murit şi nimic din toate astea nu s-ar fi realizat. Acum cel puţin îmi pot concentra toată energia pentru altceva. Eu eram liderul grupului. Dintre sutele de gardieni ai Academiei am fost ales 11 gardieni, printre care mă aflu şi eu, cu toţi fiind bine pregătiţi.
Cred că numărul oamenilor a fost puţin exagerat având în vedere faptul că este vorba doar de două adolescente problematice, dar din nou, atunci când este vorba de ultima Dragomir, contează.
M-am uitat din nou în dosar, încercând să memorez fiecare detaliu. Din greşeală, o poză se desprinse din folie şi căzu jos, reuşind să o prind din aer. Când am întors poza, ca să o pot pune la loc în dosar, nici nu mi-am dat seama că mă holbam la fata din poză, Rosemary Hathaway, novicele, cu ochii frumosi migdalaţi de culoarea ciocolatei, măruntă, cu pieptul bombat și un păr lung, castaniu închis, atât de frumoasă prin simpla ei imortalizare în poză. M-am simțit un pic scufundat și captivat în acelaşi timp până când din senin, vocea Albertei se făcu într-un final auzită de urechile mele.
- Dimitri, strigă ea.Mi-am ridicat stăruitor privirea, realizând că am fost prea ocupat să o admir pe Rosemary, ceea ce era complet în afara liniei. Unde îmi era mintea?
- Da, i-am răspuns eu la chemare.
- Eşti pregătit? M-a întrebat.
- Desigur, i-am zâmbit liniştitor, singurul lucru de care mai aveam nevoie era să înceapă să îşi facă griji că deveneam incompetent.
Avionul începea să coboare acum că ajunsesem în California. Am decis să luăm 3 maşini separate unde le vom parca cam la o milă distanţă. Restul drumului mergând prin umbre, încercând să evităm întâlnirea cu oamenii. Singurul lucru de care aveam nevoie era atenţia. Am ales să mergem târziu, pe la înserat când populaţia este mai scăzută. Din păcate, ele locuiau foarte aproape de campus, aşa ca adolescenţii erau pretutindeni.
Eu eram în prima linie. Cred că aerul era destul de răcoros, dar eram atât de transpirat şi tensionat - pregătit pentru orice - încât mă simţeam perfect, cât de perfect pot fi. Ne îndreptam spre casă, fiecare luând-o pe cărarea sa, prin umbre, căci ne pricepeam destul de bine la capitolul "ascuns". Iniţial trebuia să intrăm în casă cât mai rapid posibil aşa că mergeam pe lângă copaci pentru a nu fi văzuti. M-am oprit, când am realizat că stăteam în faţa casei. O vedeam pe ea, Rose, arata obosită şi părea că stă să poarte o mică conversaţie cu un motan negru. Am rămas nemişcat, încercând să analizez mai bine situaţia. Puteau fi oameni în casă şi nu vroiam să rănim nişte săraci trecători doar pentru a nu rămâne martori. Atunci m-am apropiat până la ultimul copâc ce dezvăluia strada, având grijă să nu mă mişc prea brusc, ceilalţi gardieni oprindu-se deasemenea, toţi transformându-se parcă în nişte statui. Deodată, pisica s-a uitat spre mine, a început să scuipe, fir-ar, m-a văzut, exact cum mă aşteptam, animalelor nu le plac dhampiri, de parcă am fi mai diferiţi de alte specimene. Atunci, Rosemary, începu a privi pe fereastra încercând să desluşească probabil ceva din întuneric. Am încerca să nu mă misc, dar judecând dupa expresia feţei ei bănuiam că mă observat. Atunci am dispărut, întorcându-mă în întuneric pentru a le da de ştire celorlalţi. Le-am spus să înconjoare casa şi că Rose, fata dhampir, m-a văzut. Au început să-mi zică că ar trebui să asaltăm acum, dar i-am contrazis, spunându-le că a văzut doar un singur om, acestea crezând că dacă fug vor reuşi să scape, dar de fapt rămânând descoperite, reusim să le înconjurăm, în acest fel prinzându-le.
Atunci toţi am încercuit casa, asigurându-ne că vor ieşi prin uşa din faţă, nesurprizându-ne cu un plan B.
Curând, am văzut uşa din fata deschizându-se, m-am încordat, adrenalina pulsându-mi prin vene - eram gata să alerg pentru a le prinde. M-am grăbit de-a lungul, observându-le pe cele două fete şi comparându-le cu pozele, cea blondă, prinţesa, văzând în ochii ei atâta teamă, panica de a nu fi prinsă, eram atât de aproape de ele încât le puteam auzi cum îşi şopteau una alteia.
Pe de altă parte, Rose, ce cu părul închis la culoare nu avea nici o frică în ochi - având în schimb doar determinare. Impresiile mele la academie au fost că aceste două fete au plecat pentru că nu au vrut să urmeze regulile şi vroiau doar să se distreze. Ei bine din câte se părea nu era chiar aşa, zvonurile sunt doar nişte minciuni sfruntate, trebuia să ştiu că nu trebuie să ascult zvonurile lansate de nişte bieţi copii alintaţi, ştiam din experienţă. Era ceva acolo, am observat ca o licărire, ca o mică panglica legate între cele două. O legătură nerostită şi Rosemary părea atât de determinată să o protejeze pe Prinţesă, cu greu îmi venea să cred că au plecat doar pentru a se distra. Nu pot să cred că cineva atât de determinat pentru a o proteja pe prinţesa este atât de nechibzuit.
Atunci mi-am văzut oportunitatea. Nu le voi da nici o sansă de a reuşi să scape. Am auzit-o pe una dintre ele întrebând-o în şoaptă pe cealaltă, "Ai auzit?"Eram foarte aproape de ele. Atunci au început a alerge cât de rapid puteau, Rose trăgând-o pe prinţesa în urma ei. Eram sigur că Rose putea mai mult decât atât dar presupun că a ales să nu se dezlipească de prinţesa, dhampiri fiind mult mai adaptaţi psihic decât moroi. Le-am văzut înaintând spre parcare, unse se afla o Honda mică, verde, Rose scoţându-şi nişte chei din buzunar încercând să găsească cheia maşinii, acesta era momentul perfect, am ieşit din umbre.
Rosemary făcu un pas înaintea mea punând-o pe Prinţesa în spatele ei lăsând maşina să-i acopere spatele prinţesei, cel puţin reflexele ei nu erau fără speranţă. Am văzut în ochii ei când îşi dădu seama că eu eram cel care o privea din umbre. Ceilalţi au înaintat şi ei, formând un cerc. Nu cred că se aştepta să fim atâţia. Nu mai avea unde să poată fugi cel puţin nu cu prinţesa, dar nu cred că era în stare să lase moroiul de izbelişte, mai ales privind-o în ochi, eram prea mulţi pentru a reuşi să ne facă faţă, trebuia să se predea.
Rosemary să lipi de Lissa în aşa fel încât nimeni să nu o poată atinge, atunci m-am apropiat de ea făcând un pas, destul de mic.
- Nu o atinge! A mârâit ea la mine. Nu cred că a realizat că nu aveam nici o armă la mine, atunci mi-am dat seama cât de mult îi pasă de prinţesa, era exact lângă ea, pregătită să omoare toţi gardieni singura - chiar dacă murea făcând lucru acesta - doar pentru a o proteja pe prinţesă. Nu am mai văzut un asemenea devotament de mult, era în stare să-şi ofere viaţa sa pe tavă doar ca să o poată salva pe prinţesă. Chiar nu mă aşteptam la asta din partea ei.
Mi-am ridicat mâinile în semn că nu vroiam să atac, nu vroiam să o rănesc mai ales că dacă devenea agresivă, caci, ceilalţi nu s-ar obosi să o "rezolve". Speram să observe că intenţiile mele nu erau de a o răni ci doar de a vorbi, am făcut înca un pas în faţă.
- Nu te voi... am văzut atacul ei imediat şi cât de rapid am putut i-am blocat atacul aproape lăsând-o să se izbească de aer căzând jos, i-am prins braţul trăgând-o spre mine. Privirea mi-a căzut pe o părticică de gât dezgolită, cum mă aşteptam, acolo zăceau două mici orificii. Văzând că mă holbam la gâtul ei îşi duse mâna liberă la gât şi pipăi până când dădu de muşcătura, dându-şi seama la ce mă holbam şi-a acoperit gâtul cu părul, evident stânjenită de gândurile care credeam că le am, dar era cel mai logic posibil lucru pentru ca prinţesa să poată trăi, trebuia să facă rost de undeva sânge fără a atrage atenţia cuiva, într-adevăr nu era un lucru demn dar era de considerat. M-a surprins că încă mai era în picioare după o asemenea chestie, normal oameni nu se puteau mişca ore întregi din cauza endorfinelor, ameţelilor şi slăbiciunii.
Fata aceasta continua să mă surprindă la fiecare secundă petrecută în preajma ei. Nu puteam încă să cred că a încercat să fugă de noi şi să ne mai şi atace.
Îşi smulse braţul din mâna mea dar rămase cu ochi intra-i meima ametea frumuseţea ei şi stilul ei de a fi.
S-a întors lângă Lissa pregătindu-se de un alt atac.
Atunci, Lissa a vorbit.
- Rose, nu. Nu credeam că Rosemary îşi va schimba gândurile, dar, într-un final şi-a reluat poziţia şi sa calmat. Puteam să văd cum în mintea ei cauta căi de scăpare iar când într-un final a realizat că nu are scăpare m-am mai apropiat de ea uitându-mă la Prinţesa Lissa, încercând să par cât de calm şi liniştit posibil. Am făcut o mică reverenţă inclinandu-mi capul şi m-am prezentat.
- Numele meu este Dimitri Belikov. Am venit pentru a te duce înapoi în Academia Sf. Vladimir, prinţesă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu