Explozia de culori stroboscopice îmi făcea capul să mă implore să iau un nenorocit de pahar cu apă şi o aspirină şi să-mi mişc fundul direct în apartamentul în care nu am mai plătit chiria de mai bine de 3 luni, unde există un pat cald şi primitor.
Totuşi nu-mi permiteam aşa ceva.
Lucrurile deja se întâmplaseră, aşa că trebuia să acţionez rapid, dar greaţă nu îmi dădea pace simţind cum picioare mi se transformă încetul cu încetul în gelatină.
Trebuia să fiu mai prudent, nu trebuia să mă las prădat de acea ispită.
Odată ajuns la bar, am comandat un pahar cu apă şi o asprină dar în schimb, barmaniţa mi-a dat nişte votcă.
Nu era bine.
- Am cerut nişte apă, am strigat eu mâhnit.
Barmaniţa se apropie de mine şi se sprijini cu coatele pe tejghea, lăsând la vedere un decolteu adânc.
- Crede-mă, la ce te aşteaptă, pe tine, acum, ai nevoie de ceva mult mai tare decât votcă.
Se lăsa şi mai mult pe tejgheaua lucioasă şi plină de petele lăsate de pahare ale căror proprietari probabil erau morţi.
Puteam să le văd capetele sprijinindu-se pe fata tejghelei şi cum sângele le şiroiau din ochi.
Mintea-mi juca feste.
Nu era deloc bine.
- Ei, îmi şopti ea la ureche în timp ce îşi făcea de lucru cu dinţi la lobul meu stâng, sunt aici şi te caută pe tine. Trebuie să pleci ori să-mi rămâi datoare.
Îşi întoarse capul spre fata mea ca să vadă, mai mult ca sigur, dacă nu am intrat în şoc.
- Repede, nu mai este timp, şi mă săruta.
Că drept răspuns, am continuat să o sărut, sperând că va prinde ideea.
Mâinile ei se aşternuseră pe gulerul, descheiat al cămaşei mele negre şi se trase şi mai aproape de mine, acum ea fiind aşezată cu genunchii pe tejghea.
- Scoate nişte bani şi punei pe bar.
Am făcut exact ce mi-a cerut, lăsând pe masă toţi banii pe care îi aveam în buzunar.
- Şi acum, am bălmăjit eu când începu să îmi muşte buza de jos.
- Trage-mă spre tine, ia-mă şi du-mă pe scările din dreapta ta.
Ceea ce îmi cerea ea era aproape imposibil, ameţeala nelăsându-mă nici măcar să mă pot ridica de pe scaun.
Mi-am făcut curaj şi am tras-o spre mine, am prins-o de picioare exact la timp.
Greutatea fetei era cât cea a unei pisici, uimindu-mă uşurimea ei.
Mâinile ei, atât de albe, acum erau strânse în jurul gâtului meu.
- Haide, nu suntem atât de invizibili, îmi risc pielea pentru tine, nu mă fă să regret lucrul acesta.
Ochii mei scrutară incăperea după scările salvatoare.
Nu le găseam iar ameţeala nu îmi uşura treaba.
- O Doamne, prea târziu, fugi! Strigă ea în timp ce se desprinse de mine şi îşi duse mâinile la spate.
Mintea-mi nu mai reuşea să proceseze cele întâmplate. Ochii mă usturau iar gâtul ţipă după apă.
Simţeam cum inima îmi era împunsa de mii de ace.
Cădeam.
Trupul mi se lovi de podeaua rece şi dură, prea murdară de la persoanele atât de multe care au călcat acea gresie.
Nu mai simţeam durerea.
Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost focurile de armă şi sânge.
Foarte mult sânge.
Am crezut că am murit.
Dar nu era aşa, ar fi fost prea uşor şi frumos pentru mine.
Capul îmi bubuia de durere.
Nu-mi puteam deschide ochii de durerea ce o simţeam cum mă străpunde.
Urechile-mi erau singurele care nu păţiseră nimic, cred.
O voce plăcută îmi încântau urechile şi îmi ungea inima cu atâta dragoste.
Cu o voce neobişnuit de straşnică o femeie îmi citea din Biblie.
Mai exact din Epistola către corinteni a sfântului apostol Pavel.
Nu mai eram sigur dacă era prima sau a doua, dar era minunată.
Şi tocmai nimerise despre ce nu credeam că există şi aceea dragostea.
Cum putea citi ceva atât de idilic şi de neconceput?
Cum poate să creadă în ceea ce citeşte?
Fiori plăcuţi îmi cuprindeau spinarea.
- Atât de frumos, i-am şoptit eu în aşa fel încât vocea îmi sună ca a unui mort.
- Oh, te-ai trezit. În sfârşit, murmură ea.
Mai vroiam...
- Nu te opri, am început eu ai spune.
Pieptul mă durea.
- Shht, îmi puse un deget pe buze. Nu încerca să faci nici un fel de mişcare, eşti grav rănit.
Nu ştiam nimic.
Mă aflam Dumnezeu ştie unde, lângă o femeie cu o voce de înger care îmi citea din Biblie.
Sigur nu am murit, dar simţeam cum corpul deja îmi murise iar reînvierea era destul de dureroasă.
Totul s-a schimbat.
În minte îmi apăru vag o fată cu părul desprins de realitate cu pielea atât de palidă...
Fata.
Nu!
Inima îmi sări din loc.
Răspundeam de ea.
Cine ştie ce o fi păţit?
Capul mă durea îngrozitor, fragmente din bătaie îmi apăreau în minte.
Era atât de mult sânge.
Sunetele împuşcăturilor nu se mai terminau.
Pieptul mă ustura ca naiba.
Ochii-mi nu vedeau altceva decât tavanul ce adăpostea sutele de neoane şi globuri care împrăştiau lumini atât de neînţelese.
Căci pentru mine culorile mereu aveau un înţeles, un sens, chiar un scop.
Dar ce vedeam în faţa ochilor mei nu avea nici un sens şi nici viaţa.
Muream într-un spaţiu gol şi străin.
Totul se estompa în pelteaua de lumini.
Nu mai era nimic.
- Trebuie să o văd! Unde este? I-am strigat eu fetei de lângă mine.
Pentru mine durerea era ceva permanent în viaţă.
Am tras o gură zdravănă de aer şi m-am aşezat în capul oaselor fără să mă plâng de durerea cumplită ce mă aţâţă să-mi pierd cunoştinţa.
Vedeam în ceaţă camera şi silueta femeii.
Lumina făcea parte din construcţia acestei camere atât de frumoase colorate, că pe o hârtie într-un vis minunat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu